Uriasul munte de gresie Uluru (sau stanca Ayers) se afla in centrul geografic al Australiei si ocupa un loc aparte in inima australienilor – intreg misterul continentului pare a se fi concentrat in aceasta uriasa stanca rosie. Poti lua avionul pana acolo, dar este mult mai interesant sa mergi cu masina. Ora dupa ora, gonesti pe o fasie neagra de asfalt, de-a lungul unei vaste campii brazdate de dune rosii.

Uluru se zareste mai intai ca un deal albastrui, la orizont. Apoi, brusc, devii constient de forta sa, vazandu-l stralucind, rosu-portocaliu, proiectat pe cerul de un albastru intens. Pentru australieni, a privi un apus de soare la Uluru a devenit un fel de obligatie spirituala. William Christie Gosse a fost primul european care a ajuns la Uluru, in 1873, dupa un drum care a durat doua luni de zile.

El a botezat muntele „stanca Ayers“, dupa Sir Henry Ayers, important om politic australian al acelei perioade. Pentru aborigenii Pitjantjatjara si Yankunytjatjara – care se autodenumesc Anangu –, Uluru reprezinta o parte vitala a religiei, filosofiei si organizarii lor sociale. Ei considera toate formele de viata si de relief din regiunea Uluru ca facand parte dintr-o singura forta suprema, Tjukurpa, care le guverneaza toate aspectele existentei. Pana in anii ’70-’80, Uluru si teritoriile inconjuratoare – „catedrala“ aborigenilor – erau asociate culturii europene, fara a se pomeni de Anangu sau de Tjukurpa. Schimbarea a venit treptat.

La mijlocul anilor ’80, aborigenii au fost recunoscuti ca avand drepturi la Uluru, iar traditiile si obiceiurile lor au fost redescoperite. Zona a fost „curatata“ de invazia civilizatiei moderne, iar in 1983 s-a construit Yulara – un complex turistic situat la 20 de km de Uluru. In 1985, in cadrul unei ceremonii emotionante si reparatorii, oficialitatile australiene au inmanat un titlu de pro­prietate inalienabil stapanilor de drept ai muntelui – populatiile Anangu –, care, la randul lor, au semnat un acord ce stipula ca Uluru va deveni parc national, sub obladuire guvernamentala.

De-a lungul timpului, contactele aborigenilor cu europenii au fost aproape inexistente. Au trait in „salbaticie“, liberi si mandri. Astazi in varsta de 60-70 de ani, cativa dintre acesti oameni sunt in comitetul de conducere al Parcului National. La aproximativ 20 de kilometri vest de Uluru, se inalta o alta formatiune stancoasa, cu numeroase varfuri rotunjite. Anangu o numesc Kata Tjuta, ceea ce inseamna „multe capete“. Kata Tjuta este un loc sacru, unde doar barbatilor initiati le este permis accesul.

Am strabatut tinutul Uluru insotit de cinci aborigeni Anangu. Cel mai batran dintre ei se numea Kata Kura si era un barbat de 80 de ani, inca in putere. Cei cinci stiu totul despre tinutul lor: sunt parte vie a unui urias si fascinant organism viu. Ar putea oare acesti oameni sa fie convertiti la „civilizatia“ europeana? Poate ca da. Oricum, in acel caz, ar arata precum o mana varata intr-un pantof – nu doar inestetica, dar si complet nefunctionala. Din pacate, lumii „civilizate“ i-a luat cateva sute bune de ani sa priceapa ca nu detine nici adevarul absolut, nici reteta unica de vietuire pe Pamant.

Anangu imi povestesc cat de greu le era sa-si procure hrana in vreme de seceta. Cand vanau vite sau oi, politia ii trimitea la inchisoare – unul dintre ei imi arata cicatricile pe care catusele i le-au lasat pe glezne. „Cand eram doar un copil, mi-am vazut familia vanand vite. Cu totii am mancat, desi stiam ca nu avem voie. Am mancat, apoi ne-am ascuns. Intr-o zi, am vazut cum vin politistii si iau barbati si femei, ne ucid cainii si le dau foc. Politistii erau oameni nebuni, ingrozitor de rai – nici nu le pasa ca eram aproape morti de foame.“

Dincolo de frumusetea halucinanta a locurilor, am invatat la Uluru lectia respectului pierdut: a respectului fata de semeni, oricare ar fi filosofia lor de viata, a respectului fata de lucrurile insufletite si de cele neinsufletite, deopotriva. Am reinvatat lectia de demult a dragostei si a credintei. Indeobste, pentru a deveni una cu aceste sentimente, noi, cei „civilizati“, pasim pragul unei biserici, al unei catedrale si luam aminte la predicile preotilor invesmantati in straie de ceremonie.

Am trait acelasi sentiment ratacind pe potecile muntelui Uluru si ascultand povestile unor Anangu care umbla aproape goi si se hranesc cu furnici facatoare de miere. Niste „salbatici“. „Pentru noi, viitorul si trecutul sunt una. Uluru si Kata Tjuta sunt vii si sunt o parte din noi, asa cum si noi suntem, alaturi de flori si de animale, o parte din aceste locuri. Ele ne dau motivul pentru care traim – sa fim o parte din armonie. Credinta noastra e buna, este asa cum ar trebui sa fie Credinta.“

Traducere si adaptare de Miruna Vasilescu, descopera.ro