Jurnal australian- Ana LUDUŞAN

April 22, 2009 by Romanian Correspondent · Leave a Comment

If you're new here, you may want to subscribe to my RSS feed. Thanks for visiting!

Diferenţa în standardul de viaţă dintre australianul obişnuit şi românul de aceeaşi categorie socială nu se explică prin faptul că soarele răsare în Australia în locul în care apune în România sau pentru că aici mai tot timpul e vară sau pentru că alături de o climă bună există suprafeţe imense de deşert pline de bogăţii minerale sau de petrol încă neatinse sau pur şi simplu pentru că australienii ar fi mai deştepţi decît românii. Secretul standardului lor de viaţă se explică, în mare măsură, prin aceea că resursele foarte mari ale continentului australian, aproape cît Europa, sînt distribuite la numai 19 milioane de locuitori, în prezent, şi la doar 8 milioane în 1955. Pentru a ajunge de la un capăt la altul al Sydney-ului, cel mai mare oraş din Australia, trebuie să străbaţi 200 de kilometri. Şi asta pentru că puţini australieni acceptă să locuiască în bloc. Sydney-ul se compune din suburbii, ca nişte oraşe satelit, formate din case fără etaj, aşezate în mijlocul unor grădini pline de vegetaţie sau chiar a unor parcuri naţionale cu arbori seculari. Legătura dintre aceste suburbii cu centrul oraşului se face printr-o adevărată reţea de autobuze, trenuri şi feriboturi. Fiecare suburbie are administraţie proprie şi utilităţi publice la tot pasul. Fiecare suburbie îşi vede de treburile ei, mai ales de bunăstarea ei, fără să o preocupe curtea vecinului. Nici un australian nu doreşte să-şi scoată un ochi pentru a-şi procura bucuria de a-l vedea pe vecinul său fără vedere.

Calmul cetăţenilor înşiruiţi înainte să urce în autobuz se explică prin aceea că sînt autobuze suficiente şi acestea circulă conform unui orar respectat la secunde. Cum se explică lipsa de panică şi de grabă a celui care munceşte, dacă nu prin sentimentul că munca îi asigură o viaţă decentă. Curăţenia toaletelor publice, aflate la tot pasul, inclusiv în trenuri şi feriboturi, precum şi confortul năucitor al mijloacelor de transport în comun se explică prin aceea că dotările acestora sînt corespunzătoare. Cum se explică amabilitatea şi grija celor din serviciile publice de a dărui cetăţeanului australian sentimentul că el, australianul, indiferent de etnie, şi aici sînt multe, este cel puţin stăpînul lumii în serviciul căruia el, funcţionarul, agentul public, are onoarea să servească. Numai prin aceea că statul ştie să-şi aleagă funcţionarii şi agenţii care îl reprezintă şi îi plăteşte pe măsură. Agentul public din Australia îşi cere scuze atunci cînd este nevoit să te amendeze fiindcă ai încălcat o anumită regulă, dar te asigură că, pînă la urmă, totul va fi în ordine.

M-a impresionat felul în care se stă la coadă la autobuz, la bancă, la cumpărături. Oamenii nu numai că nu se îmbrîncesc, dar nici nu se ating unii pe alţii, păstrează o distanţă apreciabilă faţă de cel care vorbeşte deja cu funcţionarul de la ghişeu, faţă de cel care operează la bancomat sau cel care plăteşte pentru cumpărături. Deşi eşti într-un spaţiu public, cu foarte mulţi oameni în jur, se creează un fel de intimitate între tine şi cel căruia îi vorbeşti. Nimeni nu trage cu urechea, nimeni nu aruncă priviri indiscrete, nimeni nu te atinge decît din greşeală şi atunci îţi cere iertare numaidecît.

Aici bogăţia nu este etalată în garduri şi porţi de marmură ca în satul Certeze din Maramureş, ci în case înconjurate de grădini spectaculoase sau ascunse în păduri de eucalipt. Bogăţia se măsoară în confortul din casă, întrebuinţat la maximum, în călătorii overseas, în administrarea unei bătrîneţi care semănă tot mai mult cu o viaţă normală, dar mai ales cu una activă. Mai toţi pensionarii sînt voluntari în programe publice, dedicate celor aflaţi în dificultate.

Există desigur o luptă cumplită pentru bani, putere şi prestigiu, dar în această competiţie rezistă doar cei merituoşi. Cei care nu fac faţă acestei curse „pe viaţă şi pe moarte” pentru a obţine locurile din faţă, indiferent pentru ce domeniu concurează, trebuie să se mulţumească cu o existenţă obişnuită. Comparată cu a cetăţeanului român, este mai mult decît îmbelşugată. Locuinţele sociale ale australienilor săraci arată ca nişte „vilişoare” din România. Răspîndite printre casele celor bogaţi, în toate suburbiile Sydney-ului, nu se recunosc cu nimic dintre acestea. Aceiaşi vegetaţie luxuriantă în jur, plantată şi îngrijită în mare parte de autorităţi, aceeaşi construcţie a caselor, aceleaşi servicii ireproşabile. Această politică a răspîndirii locuinţelor sociale printre casele celor cu venituri medii şi mari este recentă şi a fost luată pentru a impune standarde înalte şi celor cu venituri mici şi pentru a-i determina să-şi modifice comportamentul şi aspiraţiile. Este limpede că infracţionalitatea este aproape eliminată în cartiere unde toată lumea se comportă civilizat şi amabil. Presiunea grupului, a vecinilor, îi determină pe cei cu tendinţe antisociale să se conformeze modelului cultural al celor cu standarde înalte. Dar şi serviciile publice şi ajutoarele sociale sînt pe măsură. În Australia acolo unde individul nu face faţă anumitor standarde intervine statul pentru a suplini lipsa de resurse. Cînd într-o locuinţă socială se defectează un robinet, locatarul dă un telefon. Peste maximum două ore i se schimbă robinetul cu scuzele de rigoare din parte a celui care reprezintă autoritatea publică. Intreţinerea locuinţei sociale, în cele mai mici amănunte, inclusiv zugrăvitul, schimbarea mobilierului din bucătărie, baie şi a mochetei este treaba statului.

Australia nu se bucură doar de resurse naturale încă neevaluate, ci şi de un model de administrare politică anglo-saxon. Un model care lasă cetăţeanului toată libertatea de mişcare şi de alegere, mulţumindu-i cînd se poartă civilizat, dar care îi pretinde să respecte şi ceea ce nu este a lui în egală măsură cu ceea ce îi aparţine. Spaţiile publice sînt pline de astfel de inscripţii pentru cel care oferă locul unei persoane mai în vîrstă sau pentru cel care nu mănîncă în autobuz. Libertatea ta nu trebuie să supere pe nimeni sau să pricinuiască vreun rău.

Pentru mine aceste reguli nu erau noi. Şi acum mă tulbură amintirea bunicii care mă lua în braţe atunci cînd voia să-mi dea cîte o povaţă. Una dintre acestea suna foarte asemănător cu regulile australiene: „Poţi să te porţi oricînd în voie, dacă nu superi pe nimeni cu purtarea ta”, spunea bunica. Era o tărancă fără instrucţie. Satul copilăriei mele se guverna după astfel de reguli, foarte puţin diferite de cele australiene din anul 2002. Dar a venit colectivizarea şi nimeni nu a mai respectat pe nimeni. A venit industrializarea şi oraşul s-a transformat într-o mahala uriaşă. Să fie Australia premodernă sau România scăpată de sub control?

ANA LUDUŞAN s-a născut în 1948; este coordonator al Ligii Apărării Drepturilor Omului, fililala Cluj. Micul Stalin (roman), 1998.

Observator cultural- Cluj Napoca